Nu știu cât de tare încalc legea copyright-ului dar am zis că merită să traduc pentru cei nu foarte familiarizați cu engleza un articol drăguț din revista Relevant . Titlul articolului scris de Brett McCracken e „Short Attention Span Faith” și după traducerea mea de amator înseamnă titlul de mai sus.

Iată și textul (cu unele omisiuni):

Televizorul meu are 500 de canale. IPod-ul are 7000 de melodii. Internetul cam 30 miliarde de pagini. Am un telefon mobil cu Internet și e-mail… Sunt vreo 60 de modalități prin care pot comunica electronic cu orice persoană. De ce e oare ca o extracție dentară să mă „conving” să petrec mai mult decât câteva minute zilnic vorbind cu Creatorul Universului?

Asta a făcut tehnologia cu noi. Lumea noastră accelerată, supereficientă, saturată de media pare că face mai greu decât oricând să trăiești o viață creștinească evlavioasă, simplă, disciplinată. Pur și simplu sunt atât de multe alte opțiuni – o mulțime de activități irelevante și neimportante în care te poți angaja – și toate sunt atât de terifiant de accesibile.

De multe ori lucruri importante cum ar fi comunitatea reală, rugăciunea și citirea Bibliei nu mai au loc în programul nostru. Pur și simplu: toți suntem prea ocupați. În timp ce majoritatea noilor noastre tehnologii sunt în teorie concepute să ne economisească timpul, viețile noastre devin în mod sigur mai ocupate și timpul nostru liber se apropie de zero.

De ce posibilitatea de a scrie e-mail-uri în autobuz nu ne ajută să ne eficientizăm viața și să facem lucrurile mai simple? Poate e din cauză că acum noi putem să scriem e-mail-uri în autobuz. Obișnuiam să citim cărți în autobuz. Obișnuiam să stăm acolo pierduți în gândurile noastre. Acum, nu ne putem gândi la nimic mai bun decât să ne holbăm la telefonul nostru și să găsim la o sarcină pe care o putem îndeplini în acest „timp mort”.

Ideea de a sta liniștit și să nu faci nimic este de neconceput. Posibilitatea să te deconectezi și doar să te gândești pentru o perioadă mai mare de timp – bine, asta este pur-și-simplu atât de neproductiv.

Nu este surprinzător că această tendință obsesiv-compulsivă după a fi oameni digital-ocupați are efecte dăunătoare asupra unor discipline creștine cum ar fi studiul Bibliei și rugăciunea. Până la urmă, e cam obositor ca doar să stai și să te rogi o oră când sunt seriale de văzut, teste gen „Care Țestoasă Ninja ești tu?” de completat și „comunitate” online de întreținut. Dacă nu suntem legați, conectați și nu comunicăm cu lumea tot timpul, pare că pierdem vremea.

În acest context, să reușești să stai și să te rogi în liniște și netulburat pentru un anumit timp este aproape imposibil. „Întotdeauna așteptăm să se întâmple ceva”, zice Jenna Bartlo, o profesionistă PR de douăzeciși de ani din Los Angeles. „E greu să continui să te rogi când așteptăm cu nerăbdare un SMS.”

Bartlo crede că creștinii trebuie să fie intenționali în a sta jos – fără perturbări – și în a decupa timp pentru Dumnezeu în fiecare zi, chiar dacă uneori e mai ușor doar să te rogi „între” alte activități în timpul zilei sau în timp ce trecem de la un lucru la următorul.

„Dacă doar trimiți (twittering) către Dumnezeu rugăciunile tale în timpul zilei, atunci tu nu îți iei timp să te gândești la ce te rogi. Dumnezeu aude rugăciunile respective, dar tu nu Îl cauți în mod real pe Dumnezeu.”

Aceasta este una din cele mai mari probleme care trebuie luate în seamă în această eră a lui Twitter: înclinația și/sau abilitatea noastră din ce în ce mai scăzută de a încetini și a gândi bine, adânc și temeinic la orice. Trecem printr-un articol sau pagină web în 60 de secunde și declarăm „citit”. Scriem câteva cuvinte pe pagina prietenului pe care ni l-am făcut în week-endul organizat de liceu pe malul lacului și considerăm prietenia „menținută”.  Dar în această rafală de narațiuni măsurate în biți suntem în stare să ne păstrăm conștiența de sine? Putem aprecia lucrurile și cunoaște pe Dumnezeu și pe noi înșine?

La sfârșitul zilei, ne este prea greu să mai avem perioade de reflectare interioară. E greu să ținem ceva pentru noi înșine și să gândim doar pentru noi înșine. Cu Twitter, Facebook, blog-uri și eficiența comunicațională rapid-ușoară a telefoanelor mobile, ne-am obișnuit cu gândul că tot ceea ce merită spus poate și ar trebui să fie împărtășit cu comunitatea digitală în timp real. Orice idee sau gând merituoasă ar trebui să fie publică. Totul este cooperativ, colectiv și „wiki-oriented”. Atunci când stăm singuri și contemplăm ceva ce nu a fost sortit să fie împărtășit cu toată lumea, nu știm ce să mai facem.

În mod special pentru generațiile tinere, identitățile noastre sunt legate din ce în ce mai mult de rețelele sociale, notează Todd Hall, profesor de psihologie la Biola și editorul Jurnalului de Psihologie și Teologie. „Generațiile mai în vârstă tind să vadă tehnologiile rețelelelor sociale ca unelte funcționale, nu ca modalități de definire a identității lor” zice Hall. „Dar pentru generațiile tinere, rețelele sociale formează identitatea lor, și cred că le vine mai greu să fie singuri cu Dumnezeu când ei se obișnuiesc cu această interacțiune și „comunitate” constantă.”

Nu e o minune că a te ruga retras, în liniște și singur este o tentativă dificilă pentru atât de mulți dintre noi. În plus – persoana cu care vorbim (Dumnezeu) nu ne răspunde, și asta face încercarea aproape imposibil de suportat. Feed-back-ul instantaneu este o parte atât de crucială a existenței noastre tehnologizate, mediate. Dacă postezi ceva pe Facebook aștepți comentarii aproape instantanee. Dacă trimiți un mesaj, aștepți un răspuns. Dacă scrii un articol pe blog și nimeni nu se sinchisește să comenteze, îl consideri un eșec. Să te rogi tainic  unui Dumnezeu care nu răspunde vine în contradicție cu toate preferințele noastre tipice de comunicare.

Aceeași logică se aplică unei ocupații cum ar fi citirea Bibliei. Din aceeași cauză pentru care citirea unei cărți în singurătate pe o perioadă mai extinsă de timp te face să te simți foarte izolat și ți-e greu să stai locului, să ai un timp de devoțiune „doar eu și Biblia mea” a devenit din ce în ce mai dificil pentru cei din generația „conectată”. De asemenea, ne este greu să ținem pasul cu cerințele de înțelegere a contextului și gândirea „tabloului general” pe care le cere studiul Bibliei. În era Internetului, mințile noastre au fost antrenate să fie OK cu înfloriturile decontextualizate ale imaginii, sunetului și textului. Dar atunci când deschidem Bibliile noastre și încercăm să găsim înțelesul unui verset scos din context, nu prea reușim. Înțelesul vine din tabloul general și din povestirea care cuprinde textul. Dar asta ia prea mult timp.

Oh, timpul. Este lucrul care ne lipsește tuturor și totuși lucrul pentru care avem ceam mai puțină răbdare în zilele noastre. Un potop de informație și stimuli încearcă să ne capteze rezervele noastre și așa epuizate de atenție, și ne obosește la maximum.

Gândiți-vă la ecranul computerului în fața căruia cei mai mulți dintre noi petrecem porțiuni uriașe ale vieților noastre. Este un spațiu dreptunghiular, dar în el pot fi mai multe „ferestre” micuțe care conțin sarcini, programe și aplicații în mod simultan. Este imaginea multitasking-ului.

La orice moment pe laptopul meu am deschise câteva documente Word, cel puțin două pagini (dacă nu 4 sau 5) pagini de internet, iTunes, e-mail-ul cu Outlook, și câteva conversații. Totul este simultan și dinamic – cu mesaje pe care le primesc, e-mail-uri care sosesc și pleacă și căutări de site-uri când e o pauză între celelalte ocupații.

Ne-am obișnuit cu o cultură a „satisfacției pe loc” în care noi avem sceptrul și putem schimba de la un lucru la altul, dacă ceva devine prea plictisitor sau prea dificil.

Aceasta este una dintre cele mai problematice efecte ale tehnologiei, notează regizorul Curtis Craig, de 24 de ani. „Dacă ceva nu mi se pare imediat interesant sau nu îmi captează imaginația, trebuie să mă forțez să mă ocup de el, ” zice Craig. „Generația noastră are abilitatea unică de a ignora complet ceva ce nu aduce mulțumire pe loc. Ca regizor, acest lucru mă sperie, pentru că multe lucruri bune – filmele care m-au influențat cel mai mult – mi-au cerut să stau lângă ele mult timp pentru a le înțelege. Capacitatea noastră de a îndura provocări dispare și în alte aspecte ale vieții. De exemplu, în zilele astea nu mai sunt atât de înclinat să lucrez din greu pentru păstrarea unei relații. Este mai ușor să mă conectez și să îmi deconectez puțin mintea. Nu doare deloc.”

Un lucru la care biserica trebuie să se gândească mult și bine este dacă tehnologia modernă de comunicare face lucrurile prea nedureroase și ușoare. Facebook ușurează procesul de a transmite știri la rețele sociale mari (cum ar fi grupuri ale bisericii). Twitter le permite creștinilor să țină legătura mult mai ușor cu viața de zi-cu-zi a bisericii. Telefoanele mobile ne ajută să aranjăm întâlniri de studiu și rugăciune. Dar mai ușor înseamnă întotdeauna și mai bine? Doar pentru că un lucru poate fi făcut, înseamnă că și trebuie făcut?

Gândiți-vă la Twitter. Are cu adevărat vreo utilitate foarte necesară? Unii au sugerat că „140 de caractere sau mai puțin” a lui Twitter va îmbunătăți calitatea comunicării. Logica este următoarea: cerința respectivă forțează pe oameni să fie mai conciși și să folosească cuvintele cu o precizie economică. Când ai atât de puțin loc, nu poți să te bazezi pe cuvinte aruncate ici și colo. Se presupunea că îți îmbunătățește stilul. Ne forțează să fim scriitori mai buni și comunicatori mai la obiect.

Toate astea pot fi adevărate, dar trebuie să punem și următoarele întrebări: Sunt lucuri în viață care nu pot fi „tweet”-uite? Sunt lucruri prea mari și complicate pentru a fi reduse la izbucniri sau fascicule de 140 de caractere? Poate fi Biblia și Evanghelia comunicată în mod potrivit într-o paradigmă de micro-blogging? Pastori de pretutindeni adoptă lacomi Twitter-ul și câștigă rapid mii de „urmași”, dar este imperativ să-și pună întrebările de mai sus. Întotdeauna e primejdia ca biserica – îmbrățișând lucruri ca Twitter – să ofere cel mai mic numitor comun, tocănița lipsei atenției a modei tehnologiei („no-attention-span stew of technological trendiness”).

Este importat să cauți sacrul în secular, dar este tot atât de important să observi când secularul întrerupe sacrul în viața noastră – să îndrăznești să pui sub semnul întrebării presupoziția că „nou” și „ultimul răcnet” este întotdeauna mai bun. Creștinul trebuie cel puțin să ia în considerare că tehnologie nu este benignă – că poate fi bună pentru unele lucruri și rea pentru altele, dar nu e neutră.

Înainte să ne aruncăm lacomi în brațele următoarei tendințe tehnologice, merită de luat în seamă munca acelor care au luptat cu aceste întrebări înaintea noastră – oameni ca Marshall McLuhan, care a zis „mijlocul (de comunicare) este mesajul.”

Sau Neil Postman, care a zis: „Avem nevoie de tehnologie să trăim, tot așa cum avem nevoie de mâncare pentru a trăi. Dar… dacă mâncăm prea multă mâncare, sau consumăm mâncare fără valoare nutrițională sau infectată cu germeni ai bolii, transformăm un mijloc de supraviețuire în opusul lui. Același lucru poate fi spus despre tehnologia noastră.”

Sau Shane Hipps, care a zis: „În formele mediei și a tehnologiei, indiferent de conținutul lor, sunt forțe extrem de puternice care produc schimbări în credința, teologia, cultura și în cele din urmă biserica noastră.” Sunt din ce în ce mai multe scrieri și voci care pun sub semnul întrebării presupunerile progresivismului tehnologic. Problemele sunt vitale; implicațiile profunde. Dacă este cineva care trebuie să asculte și să se gândească serios la aceste lucruri acela ar trebui să fie creștinul. Trebuie să vrem să vorbim, scriem și discuta modul în care tehnologia ne influențează viața.

Dar va fi nevoie de mai mult de 140 de caractere.

Na, am terminat… Dacă v-a stresat pe alocuri traducerea, scuze… Puteți sugera îmbunătățiri…

„… învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” (Matei 11:29)

Blândețea este opusul folosirii forței, iar smerenia este opusul încercării de a te scoate în evidență. Nouă ne este atât de „natural” să reacționăm când suntem loviți într-un fel sau altul, să dăm o palmă când suntem pălmuiți, să ne răzbunăm într-un fel sau în altul… Pe de altă parte, simțim că dacă nu suntem în centrul atenției parcă nu existăm, nu avem nici o valoare… Dacă ne uităm în jurul nostru, motivația agitației oamenilor nu se află în grija pentru mâine, ci în aceste dorințe de a demonstra celuilalt că nu suntem mai prejos și a face cumva să ajung pe scena la care se uită cei din jurul meu… Dacă am scoate toate activitățile care au ca motivație răzbunarea și egocentrismul am avea o viață mult mai liniștită… Am avea odihnă pentru sufletele noastre…